Articole proprii

Hesperidina este unul dintre cei mai studiați flavonoizi din citrice. Cercetările actuale se concentrează pe relația sa cu markerii inflamației și ai echilibrului oxidativ.

Ce este hesperidina

Hesperidina este un compus vegetal natural care aparține flavonoizilor, mai exact flavanonelor. Nu este nici vitamină, nici mineral și nu s-a stabilit o doză zilnică recomandată. În plantă apare ca glicozid: o moleculă de hesperetină este legată de o dizaharidă formată din glucoză și ramnoză. Prezența părții glucidice influențează solubilitatea compusului și modul în care este procesat în tractul digestiv.

Hesperidina se dizolvă slab în apă și nu se absoarbe complet în intestinul subțire. O parte semnificativă ajunge în intestinul gros, unde enzimele bacteriilor intestinale desprind partea glucidică și eliberează hesperetina. Compusul poate fi apoi absorbit și transformat mai ales în derivați glucuronici și sulfați. Diferențele de compoziție a microbiotei, forma preparatului, dimensiunea particulelor și compoziția mesei pot determina diferențe considerabile de disponibilitate între persoane.

Surse de hesperidină

Citricele furnizează cea mai multă hesperidină, în special portocalele dulci și amare, mandarinele, clementinele și lămâile. Conținutul depinde de specie și soi, gradul de maturare, condițiile de cultivare, depozitare și modul de procesare. Compusul nu este distribuit uniform — se găsește mai mult în coajă, stratul alb de sub ea, membranele care separă feliile și reziduurile de presare decât în pulpă.

Sucul de portocale conține și el hesperidină, dar cantitatea poate varia în funcție de proporția de particule fine de fruct, filtrare și tehnologia de producție. În suplimente se folosesc, printre altele, hesperidină purificată, micronizată sau modificată pentru a-i crește solubilitatea.

Inflamația și stresul oxidativ

Inflamația este o reacție naturală a organismului la infecție sau la lezarea țesuturilor. Pe termen scurt sprijină apărarea și repararea, dar când persistă prea mult poate evolua fără simptome clare. Se evaluează, printre altele, pe baza proteinei C-reactive (CRP), a CRP de înaltă sensibilitate (hs-CRP), a factorului de necroză tumorală alfa (TNF-α) și a interleukinei 6 (IL-6).

Stresul oxidativ apare când organismul nu reușește să neutralizeze speciile reactive de oxigen și azot. Excesul lor poate duce la modificări ale lipidelor, proteinelor și ADN-ului. În studii se evaluează, printre altele, malondialdehida (MDA), 8-hidroxi-2′-dezoxiguanozina (8-OHdG) și capacitatea antioxidantă totală (TAC). Cele două procese sunt legate și se pot amplifica reciproc, însă modificarea unui singur marker nu înseamnă automat o îmbunătățire a sănătății.

Rezultatele celei mai recente metaanalize

În 2026 a fost publicată o analiză cumulată a 10 studii cu 532 de adulți. Participanții au inclus atât persoane sănătoase, cât și persoane cu diabet de tip 2, sindrom metabolic, ficat gras, după infarct sau cu parodontită. Studiile au diferit prin doza și forma hesperidinei și durata utilizării.

După sinteza rezultatelor, utilizarea hesperidinei a fost asociată cu valori mai mici ale CRP, hs-CRP și TNF-α. Nu s-a constatat o diferență clară a IL-6 în întregul grup. Valori mai mici ale IL-6 au fost constatate doar în studiile cu persoane cu diabet de tip 2 sau după infarct. Datele privind stresul oxidativ au fost prea puține — un singur studiu a evaluat MDA și TAC.

← Toate articolele

Șofranul este folosit de mii de ani ca mirodenie și materie primă vegetală. În 2026 a fost publicată o analiză a 34 de studii care au evaluat efectul său asupra simptomelor de depresie, anxietate și asupra dispoziției la adulți.

Ce este șofranul

Șofranul este o mirodenie obținută din brândușa de cultură, Crocus sativus L., din familia iridaceelor. Planta este mică, perenă și crește dintr-un bulbo-tubercul subteran. De obicei înflorește toamna, formând flori de culoare violet-pal sau liliachie. În interiorul florii se află trei stamine galbene și stigmate lungi, de un roșu intens.

Tocmai stigmatele — nu petalele întregi sau staminele — sunt culese manual, uscate și vândute ca șofran veritabil. Crocus sativus nu se înmulțește din semințe, ci prin divizarea bulbo-tuberculilor. Fiecare plantă produce puține stigmate, iar separarea și uscarea lor necesită multă muncă, ceea ce contribuie la prețul ridicat al mirodeniei. Iranul rămâne cel mai important producător.

Compușii bioactivi ai șofranului

Cei mai caracteristici compuși ai șofranului sunt crocinele, picrocrocina și safranalul. Crocinele sunt solubile în apă și răspund în principal de culoarea galben-portocalie intensă; în timpul digestiei pot fi transformate în crocetină. Picrocrocina răspunde de gustul ușor amar, iar safranalul este o componentă aromatică volatilă a cărei cantitate crește, printre altele, în timpul uscării.

Petalele au un profil chimic diferit: conțin flavonoizi și antociani, dar de obicei mult mai puțini dintre compușii caracteristici prezenți în stigmate. Din acest motiv, pudra de petale, stigmatele întregi și extractul standardizat nu sunt materii prime echivalente.

Șofranul și reglarea dispoziției

Analiza din 2026 a adunat rezultatele a 34 de studii publicate până în iulie 2025. Analiza a cuprins 1.769 de adulți: 895 au primit șofran, iar 874 au fost incluși în grupuri de control. Perioada de urmărire a fost de la 4 la 12 săptămâni, iar majoritatea studiilor s-au desfășurat în Iran. Au inclus persoane sănătoase și pacienți cu, printre altele, depresie, boala Parkinson, scleroză multiplă, diabet de tip 2 sau boli de inimă.

Persoanele care au luat șofran au raportat simptome mai ușoare de depresie și anxietate în chestionarele completate de ele însele decât cele din grupurile placebo. Pe inventarul de depresie Beck diferența a fost în medie de 4,39 puncte, iar pe inventarul de anxietate Beck de 5,06 puncte în favoarea șofranului. Nu s-au constatat însă diferențe clare în evaluările făcute de specialiști sau în dispoziția generală.

Între rezultatele individuale au existat diferențe — în unele studii efectul a fost clar, în altele mic sau absent. Schimbări mai mari au apărut mai des după cel puțin opt săptămâni. Datele nu au permis însă identificarea celei mai bune doze sau a tipului de preparat.

← Toate articolele

Probioticele sunt tot mai des analizate în nutriția persoanelor active fizic și a sportivilor. Ce arată cele mai recente date despre efectul lor asupra performanței?

Probioticele de la zero

Probioticele sunt microorganisme vii care, administrate în cantitate adecvată, pot aduce un anumit beneficiu gazdei. Cel mai adesea sunt bacterii selectate, deși unele drojdii pot fi și ele probiotice. Cuvântul „selectate” este esențial — nu orice bacterie din genul Lactobacillus sau Bifidobacterium este automat un probiotic, deoarece proprietățile se evaluează la nivelul unei tulpini specifice. Se poate compara cu soiurile aceleiași specii de plantă: aparțin unui grup, dar pot diferi vizibil prin proprietăți.

Pe ambalajul preparatului se pot găsi nu doar numele genului și speciei, ci și denumirea tulpinii. Contează și numărul de microorganisme vii, exprimat de obicei ca CFU (unități formatoare de colonii). Un număr mare de CFU nu determină însă singur proprietățile produsului — contează, printre altele, tulpina folosită, cantitatea sa, modul de păstrare și menținerea unui număr adecvat de microorganisme vii pe durata declarată.

Probioticele și alimentele fermentate

Un probiotic nu trebuie confundat cu orice produs fermentat. Iaurtul, chefirul, varza murată sau kimchi pot conține microorganisme vii, dar a numi un anumit microorganism probiotic necesită identificarea sa și date corespunzătoare despre acea tulpină.

Probioticele diferă și de prebiotice. Prebioticele sunt componente folosite de anumite microorganisme ale gazdei, în timp ce preparatele care combină microorganisme alese potrivit și substratul pentru ele se numesc sinbiotice.

Cele mai recente date despre performanță

În 2026, în revista Frontiers in Nutrition a fost publicată o analiză privind utilizarea probioticelor și condiția fizică a persoanelor sănătoase. Autorii au inclus 21 de studii cu un total de 685 de participanți. Pe întregul material, utilizarea probioticelor a fost asociată cu o diferență mică spre moderată a rezultatelor de condiție fizică în favoarea grupurilor care au primit probiotic. Un semnal mai clar a apărut la parametrii legați de efortul de anduranță.

Cel mai consecvent efect a fost observat la doze de la 10⁹ la 10¹¹ CFU pe zi. Rezultate favorabile au fost obținute atât pentru preparatele cu o singură tulpină, cât și pentru cele cu mai multe, efectul acestora din urmă fiind ceva mai mare. Certitudinea generală a dovezilor a fost evaluată ca moderată. Studiile au diferit însă prin tulpinile, dozele, durata suplimentării și testele folosite; grupurile erau adesea mici, iar intervențiile scurte.

Intestinul sportivului zi de zi

Rezultatul poate fi în acord cu premisa că tractul digestiv al sportivului este supus câtorva solicitări suplimentare. Necesarul energetic ridicat încurajează recurgerea frecventă la geluri, băuturi cu carbohidrați și batoane, iar la o diversitate alimentară redusă acest lucru poate fi însoțit de un aport mai mic de fibre și alimente de origine vegetală. Intestinul este suplimentar solicitat de efortul intens, deshidratare, temperatura ridicată, stresul de concurs, lipsa somnului și călătorii.

În același timp, cantitățile mari de fibre sau carbohidrați în timpul efortului pot înrăutăți toleranța tractului digestiv, de aceea aportul lor trebuie adaptat la antrenament și crescut treptat.

← Toate articolele

Melatonina oferă unul dintre cele mai importante semnale despre momentul zilei. Acțiunea sa include reglarea ritmului circadian și procese legate de răspunsul organismului la efort.

Melatonina și ritmul circadian

Melatonina este un hormon produs în principal de glanda pineală, o glandă mică din creier. Se formează din triptofan — un aminoacid prezent în proteinele alimentare — iar unul dintre pașii intermediari ai acestui proces este serotonina.

Producția sa depinde puternic de momentul zilei. Informația despre lumină ajunge de la retină la ceasul biologic principal din hipotalamus și apoi la glanda pineală. În partea luminoasă a zilei, secreția de melatonină rămâne redusă, iar după lăsarea întunericului începe să crească. Cele mai mari valori apar de obicei în noaptea biologică, după care spre dimineață concentrația scade din nou. Nu este însă doar o substanță care „oprește” creierul și induce somnul.

Consecințele tulburărilor secreției de melatonină

Tulburările melatoninei privesc de obicei nu prezența melatoninei în sine, ci cantitatea, momentul secreției sau amploarea creșterii nocturne. Când creșterea de seară apare prea târziu, este slăbită sau deplasată de lumină, munca de noapte ori schimbarea fusului orar, ceasul biologic poate înceta să corespundă orelor reale de somn și activitate. Aceasta poate fi însoțită de un adormit mai greu, o deplasare a orei de somn, treziri mai frecvente și somnolență în timpul destinat activității.

Aceasta nu înseamnă însă că orice problemă de somn provine dintr-un „deficit de melatonină”. Somnul depinde și de timpul de veghe, stres, activitate fizică, stimulente, medicamente, boli și trăsături individuale ale ritmului circadian. Modificările ritmului melatoninei pot fi însoțite de deplasări ale ritmului cortizolului și ale temperaturii corpului, așa că nu toate consecințele unui ritm perturbat pot fi atribuite doar producției reduse de melatonină.

Melatonina, performanța și recuperarea

O publicație din 2026 a combinat rezultatele a 19 studii care au comparat melatonina cu placebo la un total de 266 de persoane active fizic. În 13 experimente participanții au fost sportivi de performanță sau profesioniști, mai ales fotbaliști și voleibaliști. S-au folosit doze de la 3 la 10 mg; 14 studii au evaluat o singură administrare, iar cinci au folosit melatonina timp de câteva zile sau până la patru săptămâni.

După însumarea rezultatelor, s-a constatat o diferență moderată în favoarea melatoninei la testele de anduranță și o diferență mică la puterea explozivă. Rezultatul mai favorabil a privit mai ales timpul până la epuizare. La probele de parcurgere cât mai rapidă a unei distanțe nu s-a confirmat o diferență clară și nu s-a arătat nici o îmbunătățire consecventă a vitezei sau a forței musculare maxime.

În șapte studii privind creatinkinaza — enzimă al cărei nivel sanguin poate crește după efort intens și lezarea mușchilor — s-au constatat valori mai mici după melatonină decât după placebo. O imagine mai favorabilă s-a obținut când melatonina a fost luată seara, iar efortul efectuat după mai mult de șase ore. Aceste relații nu trebuie însă tratate ca o schemă stabilită de suplimentare — s-au bazat pe puține studii, iar majoritatea participanților au fost bărbați.

← Toate articolele

Coenzima Q10 participă la reacții esențiale pentru viață. În ultimii ani a fost analizat rolul său în reglarea metabolismului glucozei, mai ales la persoanele cu tulburări metabolice.

Tulburările controlului glicemic

După masă, glucoza trece din tractul digestiv în sânge, iar pancreasul secretă insulină, care ajută celulele să o utilizeze și limitează creșterea excesivă a glicemiei. Un control glicemic corect înseamnă menținerea glucozei din sânge într-un interval pe care organismul îl poate gestiona eficient. Tulburările pot apărea când țesuturile răspund mai slab la insulină, pancreasul nu o produce în cantitate suficientă ori ambele mecanisme apar simultan.

Printre cei mai folosiți markeri se numără glucoza à jeun și hemoglobina glicată (HbA1c), care reflectă expunerea medie a globulelor roșii la glucoză în ultimele aproximativ 2–3 luni. Se folosește și testul oral de toleranță la glucoză. Din nivelurile de glucoză și insulină se calculează indicele HOMA-IR — o estimare a rezistenței la insulină — care singur nu servește la diagnosticarea diabetului.

Coenzima Q10 – proprietăți și surse

Coenzima Q10 (CoQ10), numită și ubichinonă, este un compus solubil în grăsimi. Nu este o vitamină în sens strict, deoarece omul nu trebuie să obțină toată cantitatea necesară din alimente. O mare parte din CoQ10 se află în mitocondrii, unde participă la transportul electronilor în lanțul respirator legat de formarea ATP. Apare în două forme care se transformă reciproc: oxidată (ubichinonă) și redusă (ubichinol).

CoQ10 se formează mai ales în organism, dar cantități mici provin și din alimentație — surse mai bogate sunt organele, carnea și peștele. O dietă tipică furnizează de obicei doar câțiva miligrame pe zi, în timp ce studiile de suplimentare folosesc adesea doze de ordinul sutelor de miligrame. Deoarece CoQ10 se dizolvă în grăsimi, absorbția sa depinde, printre altele, de forma preparatului și de prezența grăsimii în tractul digestiv.

CoQ10 și markerii controlului glicemic

O lucrare publicată în 2026 a evaluat dacă suplimentarea cu coenzimă Q10 a fost asociată cu modificări ale markerilor controlului glicemic. Din 452 de înregistrări găsite au fost incluse opt lucrări publicate între 2016 și 2023. Populațiile incluse cuprindeau, printre altele, persoane cu diabet de tip 2, obezitate sau supraponderabilitate, sindrom metabolic, sindromul ovarelor polichistice și boală cronică de rinichi.

Dozele medii de CoQ10 s-au situat între aproximativ 110 și 376,6 mg pe zi, iar suplimentarea a durat aproximativ 8–15 săptămâni. În grupurile care au primit CoQ10 s-au observat glucoză à jeun mai mică cu 5,04 mg/dl, HbA1c cu 0,17 puncte procentuale, HOMA-IR cu 0,72 și insulină cu 1,32 µIU/ml. Cu o altă abordare a analizei datelor s-a confirmat o diferență semnificativă pentru glucoza à jeun, în timp ce pentru HbA1c, HOMA-IR și insulină nu s-au arătat modificări semnificative.

← Toate articolele